Leonardo Murialdo a fost un educator, dar şi mai mult, a fost un tată şi o mamă pentru sute de copii şi tineri. Atunci când familia lui spirituală , Congregaţia Iosefinilor,  s-a răspândit în mai multe oraşe din Italia şi din lume, Murialdo a arătat întotdeună un stil pedagogic special. Nu e vorbă de ceva teoretic sau academic ci de o tradiţie pedagogică pe care o numim “pedagogia iubirii”.

Leonardo Murialdo a subliniat continuu faptul că familia este ambientul cel mai potrivit pentru a educa, de aceea, chiar acolo unde familia naturală lipsea,  el a încercat să-i  compenseze lipsa, cu o atitudine de familiaritate. El a îmbinat experienţa  sa personală, care i-a schimbat viaţa, adică experienţa iubirii lui Dumenzeu, şi cunoaşterea situaţiei dure ale tinerilor săraci din timpul său, pe care îi întâlnise la Oratoriu, în oraş şi la Colegiul Micilor meşteri.

Dumnezeu l-a pregătit de la început, din copilărie: el s-a născut într-o familie ferventă în credinţă şi unită în iubire; a rămas rănit prin pierderea tatălui său şi prin îndepărtarea de mamă, atunci când a trebuit să meargă la un colegiu îndepărtat, la Savona, experimentând senzaţia de a fi orfan; printr-o criza care s-a ivit pe timpul adolescenţei sale, tulburând cariera sa strălucitoare la studii; prin experienţa milostivirii lui Dumnezeu prin sacramente şi prin darul vocaţiei sale...
Darul lui Dumnezeu l-a ajutat  ca rănile sale să se vindece prin iubire; cicatricele lui, în loc să se transforme în amărăciune şi ranchiună, s-au prefăcut în izvoare de apa vie, purtătoare de viaţa din belşug pentru toţi cei din jurul lui, mai ales a celor orfani şi nevoiaşi.

Experienţa suferinţei sale şi a vindecării prin iubire l-a făcut mai sensibil şi atent la strigătul tăcut şi ascuns al tinerilor care caută afecţiune, fără să se fi limitat la o milă superficială şi emoţională.  Iubirea aceasta “pedagogică”, pe care o experimentase  de la Dumnezeu, acceptând să fie transformat (adică educat) de iubirea Lui, a fost rostul, forţa şi sensul pe care el însuşi l-a trăit împreună cu tinerii, şi este moştenirea pe care el ne-a lăsat-o.

El a descoperit faptul că motorul unic şi adevărat al educaţiei nu poate fi decât Iubirea.
Pedagogia iubirii se dezvolta prin multe faze: a se apropia, a arăta interes sincer şi gratuit pentru viaţa tinerilor, a asculta cu răbdare şi fără grabă, fără pretenţia să dăm imediat un răspuns sau să avem un răspuns pregătit pentru toate problemele; a nu ne impune pe noi înşine ci a face ca să crească floarea libertăţii; a fi primiţi, pentru că procesul educativ este întotdeauna reciproc şi pentru că trebuie să le îngăduim să fie protagonişti; a pleca atunci când sarcina noastră e împlinită, pentru că ţinta unui educator nu este de a fi indispensabil ci de a deveni... inutil.

Pentru a pune în practică pe deplin acest stil educativ, trebuie să păstrăm câteva atitudini  de bază: un climat de familie (al cărui model este Sfânta Familie de la Nazaret), o unitate adevărată şi adâncă de intenţie şi acţiune, afecţiune şi prietenie , care permit să lucrăm împreună într-o singură inima; o relaţie personală şi apropiată între toţi membrii comunităţii educative;  un proiect educativ complet care poate să conducă tinerii la maturitate personală, profesională şi creştină şi să-i angajeze pentru dreptate; o privire cu adevărat plină de iubire asupra copiilor noştri.
“Ne perdantur” „să nu se piardă nimeni!”,  le spunea continuu colaboratorilor săi! A iubi înseamnă a arăta calea mântuirii. Trebuie să ne amintim că un educator lucrează pentru veşnicie cu ceea ce este  cel mai preţios în lume: sufletele şi inimile tinerilor.